Povestea pâinii cu sare

Într-un sat cu oameni harnici, în trecut, un morar sever, sfătos și pretențios măcina cereale. Nota conștiincios, pe zile, cine, cât și ce aduce, și ce cere, când le vrea, când le ia, să nu se încurce cerealele, să meargă treaba bine, să fie omul mulțumit.

Iși mai lua și ucenici morarul, să îi învețe; nu primea el pe oricine, plecau și dintre cei primiți, de atâta muncă; iar cei rămași învățau să primească omul, să vadă și să primească cerealele, unde să le așeze și cum, pe calități, să însemneze, să scrie adică ce cere omul din grânele ce a adus.
Apoi, învăța ucenicul să spele, să zvinte, să întoarcă, să odihnească, să macine, să cântărească – să iasă, să fie omul mulțumit, să-și ia făina pentru pâine, mălaiul, furajul și ce o mai fi cerut. Și să mai vină.

În curtea casei, la cuptor, cocea pâine pentru ai lui, pentru drumeți și târgoveți, ducea și la oraș, avea cumpărători. Îl ajutau nevasta și copiii. Era cu ei la fel, sever, vorbea puțin, zâmbea pe ascuns când se întorcea la treabă. Îi învățase bine și învățau la rândul lor pe alții, că este dar și har pământul să rodească, cu voia cerului, a timpului și anotimpului, cu truda omului, de la însămânțare pe drumul bobului până în hambare și de acolo hrană necesară, sănătoasă, sățioasă orișicui.

Și a mai zâmbit morarul, tot pe ascuns, văzând cum fiu-său tot privea pe furiș o fată – cu părul împletit codițe – ce nu-l băga în seamă, atentă să înțeleagă, să ajute, la moară, la cuptor; odat’ s-a răsturnat un sac… și fata a ieșit din rând să ajute la strâns și apoi la măturat. Și a tot văzut-o tăcută, harnică, atentă ce mai trebuie, unde e nevoie de ajutor, cum e cuptorul, cât să mai lase, să fie pâinea bună, să placă tuturor, să dea putere, sănătate, gust și stare de bine din cât suflet pui.

Cum trece timpul au trecut anii, și într-o toamnă, într-un hambar, cu voie bună, morarul făcea nuntă mare, își însura băiatul cu cea mai frumoasă și harnică fată din sat. Veselie, veșminte populare, sta să pornească hora și bucuria tinerilor promiși sau care abia ce se vedeau…altfel, luminați de umbre și scânteieri din raza soarelui jucauș în apus; știți, sclipirea ce anunță iubirea…

Socri, nași, miri primeau voioși, cu mese pline, îmbelșugate – alaiul celor invitați.

Și ca în prag de mare sărbătoare, mireasa cu codițe împletite îi îmbia cu pâine – și sare! – crescută, rumenă, pufoasă, gustoasă, semn de tradiție, de prețuire, pricepere și bunăstare.

Și și-au urat – unii altora – să se vadă sănătoși, mulți ani înainte, cu recolte bogate, hambare pline, mese întinse îmbelșugate și bucurie …
… „tulburate” toate, în valuri, numai de râsete și șotii de urmași.

Așa știu și vă spun povestea pâinii cu sare – cu gust, sănătate și savoare – de credeți, de nu credeți, încercați!

Povestea poveștilor noastre.
Uniți în lanț de generații

E grabă mare în jur și nu ne ajunge timpul. Și am mai vrea ceva – lucru, stare, culoare – dinspre ceilalți înspre noi și vorba bună între noi, să mutăm munții, să îi punem înapoi, la loc, cuminți, să nu încurce graba și efortul spre alte ținte, năzuințe, planuri, împliniri.
Din noi, spre ceilalți, urări de bine și gând curat, înțelegere, sprijin și bunătate.

Și în iureșul amețitor, în goana spre orice trebuie și împlinire contează ce am realizat, ce am păstrat, ce am sporit, ce ne dorim, de unde am plecat și rădăcinile ce țintuiesc trecutul și prezentul în viitor, în glia noastră strămoșească, scăldată în sânge și rouă din lacrimi.
Purtăm în noi ființa neamului și ne îmbracă gândul în sărbătoare râurile și florile pe ii, brâul țesut, opincile, năframa și cojocul, cântul și vorba dulce, viersul, balada, doina, bocetul, hora – tradiția; istoria strămoșilor ostași plecați la oaste să apere pământul sfânt cu arma, furca, cu mâinile goale – viteji și îndârjiți.

Acestea și toate cele românești opresc și țintuiesc în loc modernul și mondenitatea, dau siguranța vieții, continuității, povestea adevărată a traiului de generații pe acest plai de vis și dor.
Să ne trăiți, români, să scrieți cartea neamului – curat, adevărat, cu dăruire, voință de nestrămutat – cinstind patria mamă și al său popor încercat.
Dați România întreagă copiilor voștri de i-ați învățat întâi să o prețuiască, să o iubească, să o slujească și vegheați să și îndeplinească datoria ca legământ sfânt.
Cinstind România – cinstim un popor, istorie și vitejie, omenie, inteligența, munca, voința, viitor. La mulți ani, tuturor!

Poveste, tot despre Eugenia

Un băiat frumos și cu oarece stare  iubea  în taină o fată frumoasă  săracă  și cuminte. Și-a făcut curaj,  i-a dus  în dar o floare și până să îndrăznească să-i spună cât e de frumoasă floarea s-a cam ofilit. A ascuns floarea  și fata a plecat. A tot urmărit-o, îi ducea  ba o nucă, ba o crenguță, un măr sau o gutuie. … pe fată o chema Eugenia, frumoasă, deșteaptă, cuminte, cu respect pentru oameni. A văzut el că nu o cumpără  cu fleacuri, a încercat cu daruri mai scumpe, dar fata tot le-a respins. S-a hotărât, a luat cu el darul împachetat într-un prosop mic, de borangic și legat simplu, cu o sforicică nouă, potrivit de groasă. Și a mers să îi spună:

-Am încercat să-ți spun că-mi ești dragă … cu flori de pe drum, cu simboluri populare, cu vorbe obișnuite și apoi meșteșugite. M-a văzut mama abătut și m-a lăsat. Apoi a zâmbit, a lăcrimat, m-a mângâiat în treacăt și mi-a spus  că trebuia întâi să știu cum este  fără  tine; să te prețuiesc, să te apăr ca pe comoară rară și să mă străduiesc  să-mi  fii alături, pentru că numai o viață întreagă cu iubire, înțelegere, prietenie te poate face să mă accepți și că toate se întorc, în dar, în viața mea, la mine.

Fata, auzind că vine sfătuit de mama lui, tot nu a luat pachețelul. L-a  desfăcut încet în mâna lui și a zâmbit: doi biscuiti de casă lipiți cu multă cremă, aromați. Și i-a primit. Au clădit o viață împreună.  Au păstrat amintirea, borangicul, sforicica – tradiția și trăinicia –  au respectat  și îndeplinit promisiunile.  Au crescut copii, nepoți și strănepoți  cu înțelegere și respect pentru oameni. Au zidit, au muncit, au avut și crescut ucenici la fel ca pe copiii lor.

Tâlcul poveștii ? În orice început este o poveste frumoasă și continuă înțelept doar cu înțelepciune. Cât despre biscuiții care au convins, învins, și i-au adus împreună,  au trecut proba neîncrederii și a timpului, se numesc – tot de atunci – Eugenia.

Bunicile și bunica Eugenia

Bunicile de altădată, muncitoare și supuse, gospodine, au un prototip al lor, seamănă cu Doamna Crăciun. Nu, nu vecina. Tovarășele Gerilă sau Doamnele Crăciun sunt rude prin corespondență cu Familia Claus, mai precis Santa Claus.
Bunicile nu au nici imagine de marketing ca doamna Claus Crăciun cu turta ei dulce; au imaginea simplă, plăcută, amintire dulce și adevărată de bunică, cu toate calitățile din … fișa de post. Și apropo de dulce: au rețetele lor de bunătăți care « bat » tot, chiar și turta dulce :

Poveste continuă

A fost odată ca niciodată, într-un oraș frumos cum nu-i pe lume altul, cu zâmbete de soare scăldate în ape de mare și ploi și ninsoare, o făbricuță mică în care se muncea din greu și zi, și noapte. Păreau un mușuroi de furnicuțe, de spiriduși, femeile care-și lăsau straiele în vestiare și îmbrăcau acolo altele, halate, șorțuri și bonete. Munceau cu migală și-și aduceau învățăcei care să  învețe, să muncească, să aibă rost.
Știa fiecare furnicuță – spiriduș ce are de făcut: ce și din ce în ce pună, cât să lase și ce să adauge, cum și cât să amestece, cât să lase la “odihnă”, când să pună și cât să lase la copt. Și nu stăteau. Cântăreau, adăugau și amestecau, potriveau și “din ochi”, cu iscusință: să fie bună crema și biscuiții copți.
Alte furnicuțe – spiriduș preluau, lăsau crema la “odihnă” și biscuiții la răcit. Între timp, “depănau” biscuiți și ambalau “sandviș” doi cate doi biscuiți cu multă cremă, să placă tuturor copiilor, și mari, și mici. Și nu era Eugenia adevărată dacă nu aveai cremă și pe hârtia ambalaj s-o aduni cu lingurița, cu cuțitul sau cu pana de la pix.
Pe atunci nu erau ele chiar bunici, dar erau și furnicuțe, adică harnice, erau și spiriduși: din câteva lucruri adunate, cântărite, amestecate, coapte și ambalate făceau de atunci o minune, Eugenia. Muncind din greu și cu pricepere reușeau un desert de tradiție, bun și ieftin, sănătos și gustos. Mai târziu au apărut uneltele, apoi utilajele; apoi ambalajele moderne și “nepoatele”, sortimentele.
Câte povești a scris Eugenia! De la copilul mozolit puțin cu cremă, apoi cu pachețel la grădiniță, devenit școlar, adolescent, student… și undeva, pe o alee – știți? – doi tineri se plimbau de mână și împărțeau complice un pachețel.
Eugenia oricând! Eugenia are ținută, Eugenia ține la siluetă. Eugenia se menține.
Au trecut anii, sau a zburat timpul . Și acum, când schimbăm orice cu orice altceva în goana după modern și adaptare la nou, un produs autentic românesc, dobrogean, produs de Dobrogea, înfruntă vremea și vremurile: dulce, bun și ieftin, gustos, sățios și sănătos – povestea unui produs produs cu migală și pricepere la malul mării, neîntrerupt, din 1947: în Romania 101, Eugenia 72!